Elaborarea scenariului

Baza realizării unui film este scenariul literar, de fapt fundamentul literar al filmului. Conţine descrierea completă, succesivă şi concretă a acţiunii viitorului film, constituind în fond esenţa dramaturgică a acestuia. Poate fi original sau o adaptare pentru film a unei opere literare sau piese de teatru. Se cunoaşte şi sub denumirea de ecranizare.
Se trece la faza următoare unde regizorul filmului pe baza scenariului literar întocmeşte scenariul regizoral (sau decupaj) al viitorului film, care este, în esenţă, o transcriere cinematografică a celui literar. Aici regizorul îşi expune viziunea sa de ansamblu a subiectului, maniera sa de tratare a tuturor aspectelor hotărâtoare ale filmului. Conţine o descriere completă şi precisă a fiecărei secvenţe, a fiecărui cadru de filmare, durata şi lungimea lor, indicaţii privind locul şi timpul acţiunii, metode de filmare, conţinutul coloanei sonore privind dialogurile, muzica, efecte sonore speciale şi, ce este mai important, cele referitoare la interpretarea actoricească.
În concluzie scenariul regizoral constituie proiectul cinematografic de ansamblu al viitorului film, cuprinzând toate elementele artistice, tehnice şi de producţie, necesare realizării lui.

Perioada de pregătire

Este o perioadă importantă în realizarea unui film, întrucât este perioada decisivă care asigură continuitatea procesului de producţie, atingerea unor parametrii tehnico-productivi optimi pe parcursul realizării filmului, asigură condiţiile realizării filmului la un nivel artistic ridicat.
Se realizează schiţele decorurilor şi costumelor, se stabilesc obiectele de recuzită, se aleg locaţiile de filmare pentru fiecare secvenţă, se selecţionează actorii, se dau probe şi încercări ale acestora, se definitivează distribuţia, se fac probe de filmare, repetiţii cu actorii.
Durata de pregătire este în funcţie de caracterul şi complexitatea filmului, uneori durând chiar şi trei luni.

Perioada de producţie

Etapa de filmare

Etapa de filmare, este transpunerea pe peliculă a conţinutului de idei din scenariul regizoral, la capătul unui proces complex artistic şi în acelaşi timp industrial.

Echipa de filmare la lucru Pe viu

Filmările pot fi făcute în spaţii special construite şi amenajate cunoscute sub denumirea de platouri de filmare (parte compomentă a unui studio cinematografic) sau în natură, pe viu, în locaţii determinate de conţinutul secvenţelor impuse de scenariul regizoral. În afara costurilor reduse a producţiei, aceste locaţii naturale permit surprinderea unor aspecte inedite cum ar fi locuri turistice, situri istorice, localităţi, care sporesc verosimilul scenelor filmate.
Filmările pe platou, pot fi sincrone, mute sau cu play-back.
Pentru efectuare filmarilor sincrone, unde înregistrarea imaginii se face odată cu înregistrarea sunetului, platoul de filmare este tratat special din punct de vedere acustic şi izolat fonic de sursele de zgomot ambiente. Acest tip de filmare se mai cunoaşte ca filmare cu priză directă de sunet. Impune de asemeni funcţionarea silenţioasă a aparaturii de filmare, magnetofoanelor, construire de decoruri cu anumite caracteristici acustice. O importantă condiţie este ca aparatul de filmat şi magnetofonul să funcţioneze sincron, cu viteza corespunzătoare frecvenţei normale de filmare de 24 imag/sec. La acest tip filmare pentru a permite punerea în sincron a imaginii cu sunetul aferent acesteia, se foloseşte un dispozitiv denumit "clachetă". Acesta este un blat de lemn dreptunghiular care la partea inferioară are o bagheta de lemn mobilă; aceasta printr-un impuls brusc cu mâna va face un zgomot scurt. Pe ea este trecut titlul filmului, numărul de ordine al cadrului filmat conform scenariului regizoral şi numărul de ordine al variantei filmate (cunoscută sub denumirea de "dublă"), care ajută la indetificare la montaj a materialului filmat. Semnalul sonor produs la filmare prin mânuirea clachetei, fixat vizual pe imagine şi sonor pe banda magnetică, constituie reperul punerii în sincron a celor două benzi.
Filmările mute se fac atunci când condiţiile tehnice nu îndeplinesc condiţiile pentru priză directă sau atunci când protagonoştii trebuiesc dublaţi (în special la coproducţii). Şi în această situaţie se face o inregistrare, denumită "bandă-ghid", care serveşte ca reper pentru operaţiunile ulterioare, de postsincronizare.
Filmarile cu play-back se folosesc în special la filmele muzicale sau cu dansuri, unde acţiunea este în funcţie înregistrarea sonoră.
Filmările în natură urmăresc îmbunătăţirea calităţii artistice a filmului şi totodată scăderea costurilor şi descongestionarea platourilor de filmare.
Dese ori, studiourile au în imediata lor vecinătate terenuri amenajate ca platouri exterioare. Aici se construiesc decoruri, care uneori se folosesc la mai multe filme (exemplu "oraşele " folosite pentru Western-uri) sau prin butaforie se construiesc cetăţi antice, statui,etc. Un avanaj al acestor amenajări este şi acela că în cazul unor intemperii, se poate trece la filmarea în interior. Iluminarea acestor platouri se face natural, uneori completată şi cu cea a refectoarelor sau cu ajutorul unor ecrane refectante numite blende. Aici pentru înregistrare sunetului se foloseste sistemul cu bandă ghid. De menţionat că platou exterior poate fi ori şi care locaţie exterioară: o piaţă a unui oraş, o localitate rurală, un sit istoric şi ori ce poate folosi în a reliefa cât mai bine scenariul regizoral şi a reduce cheltuielile de producţie. Remarc faptul că la filmările în natură se folosesc şi diferite efecte speciale ca cele pirotehnice, ceaţă, fum, praf.
Filmările combinate şi trucaje, sunt filmări speciale care duc la îmbunătăţirea efectului artistic al producţiei, care prin diferite metode sau procedee permit obţinerea de imagini trucate ca imagini combinate, rezultate prin îmbinarea corespunzatoare a unor elemente componente ale acestora. Exemple sunt multe: un vulcan care erupe, un personaj "joacă" cu un desen animat, "omul păianjen", maşini ca se transformă în avioane sau rachete, etc.

Etapa de montaj şi sonorizare

Lucrăriile acestei etape se desfăşoară odată cu cele din etapa de filmare. Obişnuit, odată cu terminarea filmarilor avem terminat şi montajul brut al imaginii şi chiar şi al sunetului. Şi aceasta deoarece regizorul poate stabili o serie de elemente ale producţiei şi finalizarea ei.
Lucrările de montaj şi sonorizare sunt compuse dintr-o serie de operaţiuni tehnologice bine determinate, care se desfăşoară succesiv.
Postsincronizarea dialogurilor, unde se caută sincronizarea înregistrării sunetului cu imagine filmată, care este proiectată în faţa actorului. Se alcătuieşte o buclă de film cu secvenţa în care actorul dialoghează, se proiectează, iar acesta va căuta să rostească cuvintele în timpul mişcării buzelor din imaginea proiectată. (Acest procedeu se foloseşte şi la dublarea actorilor care dialoghează în altă limbă decât cea vorbită în ţara respectivă, în loc de traducerea prin inserturi. Are un mare inconvenient, acela ca se pierde expresivitatea verbală a actorului. Una este ca Richard Barton să se prezinte vorbindu-şi limba în "Noaptea Iguanei" şi alta să-l auzi "vorbind" în româneşte). Este un sistem greoi, cere multă muncă, însă rezultatele sunt deosebite pentru calitatea filmului. Se face în încăperi special amenajate, cu tratamente acustice bine puse la punct, cu aparatură de foarte bună calitate atât aparatele de proiecţie cât şi magnetoscoapele (magnetofon special construit pentru a funcţiona sincron cu aparatul de proiecţie]]. Aceste încăperi sunt cunoscute sub denumirea de ateliere de postsincronizare.
Postsincronizarea zgomotelor, care este o acţiune de introducere în banda sonoră a filmului de o diversitate de zgomote, corespunzătoare acţiunii sau evenimentelor conţinute de imaginea proiectată pe ecran. Unele sunt înregistrate odată cu filmarea, însă altele din varii mative nu sunt posibile. Atunci ele trebuiesc adăugate ulterior. Pot fi tunete, ciripit de păsărele, împuşcături, efecte speciale la filme SF,etc.
Înregistrarea muzicii, care şi aceasta se adaugă unde cere acţiunea filmului. Ea trebuie să exprime diferite momente ale filmului, diferite stări sufleteşti ale personajului, punctări ale acţiunii.
Montajul filmului, sau ansamblarea filmului se face de către regizor, cu ajutorul monteorului (montezei) de film, după scenariul regizoral, secvenţă cu secvenţă cu sunetul adecvat înregistrat pe bandă separat (uneori doar parţial mixat), astfel ca după ansamblare filmul să fie definitivat. Se obţine astfel ceace se numeşte copie pozitivă de lucru, alcătuită la rândul ei de bobine de circa 300 m, numite acte.
Mixajul sau reînregistrare filmului este procesul final de elaborare a coloanei sonore a filmului. Este un proces complex artistic şi tehnic care constă în unirea într-o unică fonogramă, pentru început pe bandă magnetică, a dialogurilor, muzicii şi zgomotelor, conţinute pe diferite benzi sepatate. Se fac ultimile retuşuri în ceace priveşte caracteristica de frecvenţă a sunetului.
Mixajul se face în încăperi speciale, pot fi cele cele de la postsincron şi înregistrarea muzicii, folosindu-se instalaţiile acestora:

• -filmfonografe destinate redării benzilor de mixaj;
• -instalaţie de proiecţie destinată proiecţiei copiei pozitive de lucru;
• -pupitru de mixaj (sau amestec) destinat suprapunerii semnalelor venite de la mai multe filmfonografe;
• -magnetofon destinat înregistrării fonogramei mixate;
• -dispozitiv de actionare sincronă şi în fază a filmfonografelor, proiectorului şi magnetofonului de înregistrare.

Acesta este o înregistrare monoaurală, cea stereofonică este mai complicată, însă în general ca idee tehnică este identică.
Se poate remarca că în acest proces se realizează dacă este necesar şi banda internaţională care conţine fonograma filmului fără dialoguri şi poate fi folosită la dublarea dialogurilor în altă limbă decât cea vorbită de actori.

Etapa de realizare a copiei standard

Este ultima etapă în realizarea unei producţii de film. Acum este realizată copia standard etalon, deci copia pozitivă a filmului pe aceeaşi purtătoare aflându-se atât imaginea cât şi coloana sonoră, fonograma. Pentru obţinerea copiei standard etalon se execută următoarele operaţiuni:
Filmarea genericului unde în secţia de filmări combinate sunt executate textele cu diferite fonduri (secvenţe ale filmului, desene animate,etc). Aici vor fi trecut titlul filmului, actorii, regizorul, producătorul, studioul şi toţi care au contribuit la producţia respectivă.
Executarea lucrărilor cu caracte special. Exemplu fondu-ul, procedeu de trecere de la o secvenţă la alta printr-o pierdere lină a imaginii spre negru şi apariţia următoarei din negru tot lin. Se realizează chimic prin copiere sau fotooptic.
Transpunerea fotooptică a negativului de sunet operaţiune unde se face transpunerea de pe bandă magnetică a sunetului pe negativul filmului, devenind astfel negativ de sunet.
Montajul negativului imagine. După ce s-a realizat mixajul sunet-imagine, copia de lucru montată se transmite atelierului pentru montaj al negativului unde se realizează montarea în ordinea în care aceleaşi planuri apar în copia de lucru montată, genericul, fondu-urile, etc. Toate montate constituie negativul imagine montat.
Realizarea copiei standard este operaţiunea unde laboratorul trece la copierea negativului de imagine şi negativului de sunet pe aceeaşi purtătoare. Tot acum la copiere sunt executate câteva lucrări de corecţii şi definitivarea unor parametrii ca etalonarea imaginii, adică uniformizarea acoperii luminii, corecţia şi balansarea culorilor. De asemeni pentru obţinerea unei piste de sunet calitativă cu un nivel minim de distorsiuni se determină regimul optim de copiere şi developare, metodă numită compensare.
Astfel se obţine copia standard etalon a producţiei de film, gata pentru a fi folosită la realizarea copiilor de film pentru difuzare în sala de cinematograf.

Realizarea copiilor de film destinate reţelelor de difuzare în cinematografe

 Tirajul copiilor de film

Tirajul copiilor de film se poate defini ca întreg procesul de realizare a copiilor de film pozitive de tip standard care conţin atât imagine, cât şi fonogramă (sunet). Totodată se urmăreşte realizarea copiilor pozitive de tiraj cu calităţi aproximativ egale cu cele ale copiilor pozitive standard etalon, privind definiţia imaginii, calitatea fonogramei, calitatea contrastului, calitatea stabilităţii şi stabilităţii pe ecran. Copierea se face de regulă numai de pe negativul original.
Mai jos redau pe scurt acest proces în funcţie de film: film alb-negru sau film color.
Tirajul copiilor alb-negru se realizează astfel: după negativul original prin copiere se obţine un interpozitiv sau lavandă; după acesta tot prin copiere se realizează un internegativ sau contratip; acum urmează trecerea la obţinerea de copii pozitive pentru difuzare.
Tirajul copiilor color în mare parte este asemănător. Sunt mai multe scheme de realizare. Mai jos prezint câteva dintre ele.

• Prin utilizarea contratipului color reversibil, care în mare ar fi: negativ color - contratip color revesibil - copie pozitivă color pentru reţea. Această metodă are dezavantajul că imaginea nu oferă o caliate satisfăcătoare sub aspectul definiţiei şi redării culorilor.
• Prin intermediul interpozitivului şi internegativului color. Schematic este asemănătoare cu cea de la alb-negru:negativ original color - interpozitiv color - internegativ color - copie pozitivă color pentru difuzare.
• Prin intermediul pozitivelor de selecţie alb-negru. Particularitatea constă că în locul interpozitivului color cu ajutorul unor filtre de culoare se realizează trei pozitive de selecţie alb-negru. Apoi acestea se copiază sucesiv tot prin aceleaşi filtre, pe un internegativ color. Cu toate că este un proces complicat, oferă o calitate superioară copiei pozitive pentru reţea.
• Prin metoda hidrotipică cunoscută şi sub denumirea de Technicolor. Imagine este excepţională cu calităţi deosebite de culoare.

Dublajul filmelor

Din diferite raţionamente, uneori pentru un film străin se preferă dublarea dialogurilor într-o anumită limbă. Uneori acest mod se foloseşte şi pentru coproducţii internaţionale, atunci când actorii vorbesc limbi diferite. Despre acest aspect am mai discutat şi la postsincronizarea dialogurilor.
Pentru realizarea tehnologiei dublajului este necesar:

• vizionarea şi studierea filmului;
• traducerea primară a dialogului în limba în care se dublează;
• despărţirea copiei de film în fragmente, care ulterior se vor folosi la formare de "bucle" pentru proiectare:*
• adaptarea textului la imaginea proiectată în aşa fel ca mişcare buzelor din imagine să se încadreze cu cele ale cuvintelor exprimate în altă limbă de alt actor;
• selecţionarea interpreţilor pentru eroii filmului;
• inregistrare propriu zisă a dialogurilor;

Pentru a produce copia dublată mai sunt necesare încă:

• indentificare zgomotelor lipsă pe banda internaţională şi adăugare lor din alte surse;
• montajul benzilor de dialog, muzică (existentă pe banda internaţională) şi zgomote, după care se face pregătirea lor pentru mixaj;
• mixajul în vederea obţinerii fonogramei dublajului;
• executarea genericului în limba dublajului;
• executare de copii în noua limbă.

De remarcat că acest proces este costisitor pentru un film artistic şi care uneori poate schimba calitatea expresiei artistice. Fiecare actor „vede” personajul în felul său şi-l intepretează diferit. Într-un fel se exprimă Cleopatra în replica actriţei Liz Taylor, şi altfel de acriţa Tatiana Samoilova. Fiecare este valoroasă în limba ei.

Subtitrarea filmelor

Pentru păstrarea nealterată a valorii artistice a filmului şi totodată şi costuri mici în multiplicarea pentru difuzare, o metodă de înţelegere a dialogurilor unui film străin este cea a subtitrării.
Subtitrarea se poate face prin diverse tehnologii, fiecare implicând avantaje şi dezavantaje. Tendinţa ultimilor ani este, însă, orientarea către materiale şi procedee digitale.
Procedeul mecanic unde titrare se face cu nişte ştanţe metalice, care conţin traducerea dialogului. Se face cadru cu cadru într-o maşină care transportă sacadat filmul. În prealabil filmul este pregătit prin umidificara emulsiei de film pentru a permite intrarea literelor ştanţei. Paralel cu copia pentru ştanţat merge o copie martor pe care traducătorul a însemnat lungimea dialogului cu creion dermatograf, astfel încât operatorul să ştie ce ştanţă introduce. Acest procedeu se aplică în general atunci când este nevoie de un număr mic de copii.
Procedeul chimic care constă din aplicare unui strat subţire de amestec de ceară cu parafină pe peliculă. Ulterior cu un clişeu metalic ca matriţă se îndepărtează stratul protector fără se afecta emulsia. Apoi cu o soluţie chimică se atacă emulsia astfel neprotejată; ulterior după indepărtarea argintului metalic vor rămâne literele.
Procedeul fotografic care înseamnă copierea pe negativul intermediar sau pe copiile pozitive a dialogurilor aflate pe o peliculă. Este un procedeu destul de economic şi de productivitate care se poate realiza pe maşina de copiat cu mers continuu. Pentru o bună lizibilitate, de obicei, literele au un contur negru.
Procedeul "laser" implică folosirea unui mic proiector conectat la un calculator (de multe ori, portabil); el este îndreptat spre partea de jos a ecranului şi trebuie sincronizat cu proiectorul sălii. Procedeul se poate utiliza la copiile de film cu inregistrarea sunetului în sistem numeric; se pot asigura prin el subtitrări în cele mai diverse limbi, eventualele greşeli pot fi corectate imediat. În plus, pelicula peste a cărui proiecţie sunt suprapuse subtitrările nu trebuie să întrunească vreo specificaţie,putându-se utiliza atât pelicule netraduse, cât şi altele deja subtitrate într-o anumită versiune, atâta vreme cât "laserul" poate fi proiectat într-un unghi convenabil. Subtitrările de acest gen se produc foarte uşor, pe Internet existând colecţii specializate cu conţinut gratuit. Dezavantajele sunt claritatea mai scăzută, de multe ori dimensiunile mici ale caracterelor şi alte eventuale probleme de codificare pentru limba folosită.

Profesorul meu de Fizica

Buna,dragi prieteni!
Ma bucur ca ati dorit sa vedeti acest articol,interesant zic eu,despre profesorul meu de Fizica
.Dumnealui se numeste Vilceanu Mihai si este un profesor de succes al Colegiului National "Ecaterina Teodoroiu".Numele colegiului spune deja foarte multe despre dumnealui.
Odata ajuns in clasa a IX-a,prietenii pe care am reusit sa mi-i fac,ma intrebau cu cine voi face Fizica.Abia prezentat,domnul Vilceanu Mihai,mi-a parut un om serios si dornic de a-si realiza profesia in cele mai bune conditii.Pe zi ce trecea prietenii mei ma avertizau asupra Fizicii,sa ma concentrez si sa dau tot ce e mai bun din mine,pentru ca domnul Vilceanu este un domn tendentios.Am luat in calcul tot ce mi s-a spus si nu am regretat mai tarziu.Domnul Vilceanu s-a dovedit a fi mai mult decat mi-a parut la inceput,"c'est a dire" un om care ajuta la intelegerea Fizicii,un om cu un mare orizont de cunostiinte si nu in ultimul rand, un om care ajuta persoanele deznadajduite.
Trecand anii de liceu,aflandu-ma in clasa a XI-a, am realizat ca domnul meu profesor de Fizica este si u prieten care incurajeaza in special studiul,avand la baza fapte.
Sa ma ierte dumnealui daca am scris ceva ce nu este adevarat sau ceva ce l-a suparat!
Numai bine!

X.O.X.O. Geo

Eroii spaţiului

Cele mai multe călătorii în spaţiu
Story Musgrave (SUA) a participat între 1983 şi 1996 la şase misiuni spaţiale, totalizând 53 de zile de zbor. În ultima sa călătorie (între 19 noiembrie şi 7 decembrie 1996) naveta spaţială Columbia a efectuat 278 de rotaţii pe orbită şi a străbătut peste 11,27 milioane km în 17 zile 15 h 53 min. căpitanul John Young (SUA) a efectuat primul 6 zboruri spaţiale, între 1965 şi 1983, totalizând 34 de zile de zbor în spaţiul cosmic. Singurul astronaut care a egalat recordul de 6 misiuni spaţiale este Franklin Chang-Diaz (Costa-Rica), acesta totalizând între anii 1986-1988, 52 de zile în spaţiu.
Cele mai mari viteze
Recordul pentru cea mai mare viteză cu care a călătorit un om este de 39897 km/h şi a fost stabilit de echipa modulului de comandă al misiunii Apollo 10 (Thomas Stafford, Eugene Cernan, John Young, toţi din SUA) în timpul zborului de revenire pe Terra, în 1969.
Cea mai mare altitudine atinsă
Pe 15 aprilie 1970, ecipajul misiunii Apollo 13 (americanii Jack Swigert, Jim Lovell şi Fred Haise) s-a aflat la distanţa record de 254 km de suprafaţa lunară şi la 400,171 km de cea a Pământului. Misiunea a constituit subiectul filmului Apollo 13 (SUA, 1995), cu Tom Hanks în rolul lui Jim Lovell.
Cel mai izolat om
În timpul misiunii lunare Apollo 15, care a durat de pe 30 iulie până pe 1 august 1971, Alfred Worden, pilotul modulului de comandă, s-a aflat la cea mai mare depărtare de semenii săi: 3596,4 km. În acest răstimp, colegii săi, David Scott şi James Irwin, se aflau la baza Hadley, cercetând suprafaţa lunară.
Cel mai experimentat călător în spaţiu
Medicul rus Valeri Poliakov a petrecut în spaţiu 678 zile 16 h 33 min pe parcursul celor două misiuni spaţiale la care a participat.
Cei mai mulţi oameni în spaţiu concomitent
Pe 14 martie 1995, 13 persoane s-au aflat concomitent în spaţiul cosmic: 7 americani la bordul navetei spaţiale Endeavour STS 67, 3 cosmonauţi din CSI pe staţia orbitală Mir şi alţi 2 cosmonauţi din CSI plus unul american la bordul misiunii spaţiale ruse Soiuz TM21.
Cele mai multe naţionalităţi în spaţiu
Pe 31 iulie 1992, 5 ţări aveau astronauţi în spaţiu: 4 ruşi şi un francez la bordul stţiei ruse Mir, un italian, un belgian şi un american în cadrul misiunii Atlantis STS 46. Pe 22 februarie 1996, 4 americani, 2 italieni şi un elveţian se aflau la bordul navetei Columbia STS 75, iar un german şi un rus activau pe staţia orbitală Mir.
Cele mai numeroase echipaje de navetă spaţială
Două misiuni au avut un echipaj de câte 8 persoane: Challenger STS 61A, lansată pe 30 octombrie 1985, şi Atlantis STS 71, care s-a cuplat cu staţia orbitală Mir pe 7 iulie 1995.
Cei mai mulţi oameni pe o navă spaţială
Recordul a fost stabilit în iunie 1995, când 10 persoane (4 ruşi şi 6 americani) s-au aflat la bordul staţiei orbitale Mir.
Cea mai lungă misiune lunară
Echipajul misiunii Apollo 17 (cpt. Eugene Cernan şi dr. Harrison Hagen Schmitt, ambii din SUA) a rămas pe Lună timp de 74 h 59 min, în cursul unei misiuni lunare care a durat 12 zile 13 h 51 min (7-9 dec. 1972).
Cel mai lung zbor al unei navete spaţiale
A douăzecea misiune a navetei Columbia, STS 80, a început pe 19 noiembrie 1996 şia durat 17 zile 15 h 53 min 26 s (până la oprirea motoarelor principale), naveta doborându-şi astfel propriul record. Vremea nefavorabilă a impus amânarea cu 2 zile a aterizării, la Centrul Spaţial Kennedy, Florida, SUA.
Cel mai lung zbor cosmic cu om la bord
Valeri Poliakov a fost lansat către staţia orbitală rusă Mir la bordul misiunii Soiuz TM18 pe 8 ianuarie 1994 şi a aterizat pe 22 martie 1995, după 437 zile 17 h 58 min 16 s, la bordul lui Soiuz TM20.
Cele mai multe zboruri circumterestre ale unei staţii spaţiale
Până pe 2 martie 1999, Mir efectuase peste 75000 de rotaţii în jurul Terrei. Înainte de a reveni pe Pământ staţia s-a aflat pe orbită timp de 13 ani.
Cele mai mari funeralii
Cenuşa a 24 de pionieri şi pasionţi ai spaţiului cosmic, printre care şi Gene Roddenberry, creatorul filmului Star Trek, şi guru dr. Timothy Leary, a fost trimisă pe orbită la bordul rachetei spaniole Pegasus în aprilie 1997, costurile ridicându-se la 5000 $ pentru fiecare decedat. Cenuşa lor va rămâne pe orbită între 3 ani şi jumătate şi 10 ani.
Cel mai îndepărtat loc de odihnă veşnică
În ianuarie 1998, 28,35 g din cenuşa reputatului geolog dr. Eugene Shoemaker (SUA) au fost lansate în spaţiu la bordul sondei spaţiale NASA Lunar Prospector, aflată într-o misiune de cartare a suprafeţei lunare cu durata de un an. Când îşi va epuiza combustibilul, sonda se va prăbuşi pe Lună, purtând cu ea rămăşiţele ale lui Shoemaker. Geologul declarase că imposibilitatea de a pune piciorul pe lună a fost cea mai mare dezamăgire a vieţii sale.
Cel mai numeros public al unui eveniment astronautic
Transmisia TV a primilor paşi pe Lună ai astronauţilor de pe Apollo 11 (Neil Armstrong şi Edwin “Buzz” Aldrin) în iulie 1969 a fost urmărită de circa 600 de milioane de persoane din lumea întreagă (aproape o cincime din totalul populaţiei din acea vreme).
Cel mai vârstnic astronaut
Cel mai vârstnic astronaut este John Glenn Jr. (SUA), care avea 77 de ani şi 103 zile pe 29 octombrie 1998, când a făcut parte din echipajul navetei Discovery STS 95. Misiunea a durat 11 zile, încheindu-se pe 7 noiembrie 1998.
Cele mai multe laptop-uri cu un astronaut
În octombrie 1998, la bordul navetei Discovery, astronautul spaniol Pedro Duque a avut în custodie 19 computere laptop.
Cel mai lung zbor spaţial la care a participat o femeie
Shannon Lucid (SUA) a petrecut în spaţiu 188 zile 4 h 14 s, fiind lansată către staţia orbitală Mir la bordul navetei spaţiale americane Atlantis STS 76 pe 22 martie 1996 şi aterizând pe 26 septembrie acelaşi an la bordul navetei Atlantis STS 79. Ea este şi astronautul american care deţine recordul de timp petrecut în spaţiu. La revenirea pe Terra, preşedintele Clinton i-a decernat distincţia Congressional Space Medal of Honour.
Cea mai mare altitudine atinsă de o femeie
În timpul misiunii Endeavour STS 61, pe 10 decembrie 1993, după un zbor orbital, Kathryn Thornton a atins înălţimea de 600 km.
Cel mai scurt zbor spaţial
Cel mai scurt zbor spaţial cu om la bord a fost efectuat în cadrul primei misiuni Mercury de Alan Shepard (SUA), pe 5 mai 1961, la bordul modulului Freedom 7. Misiunea suborbitală a durat 15 min 28 s, Shepard fiind cea de-a doua persoană care a zburat în spaţiul cosmic (după Iuri Gagarin, pe 12 aprilie 1961).

Ştiinţă

Cel mai mic obiect
Vârfurile sondelor de la microscoapele cu tunel de scanare (STM) au capătul alcătuit dintr-un singur atom – ultimele 3 straturi formează cea mai mică piramidă din lume construită de om, având 7, 3 şi 1 atom. În ianuarie 1990 oamenii de ştiinţă de la Centrul de Cercetări Almaden IBM, San Jose, California, SUA, au folosit un STM pentru a muta şi repoziţiona atomi separaţi de xenon pe o suprafaţă de nichel, astfel încât aceştia să formeze iniţialele IBM. Alte laboratoare au folosit tehnici similare cu atomi ai altor elemente.
Record de termorezistenţă
În aprilie 1993 s-a anunţat existenţa unui material complex, cunoscut ca NFAAR sau Ultra Hightech Starlite. Inventat de Maurice Ward (Marea Britanie), el poate rezista temporar la temperatura plasmei(10000o C).
Cea mai tare sursă de lumină
Dintre sursele de lumină cu ardere continuă, cea mai puternică este lampa cu arc electric în argon sub presiune de 1,2 milioane candele şi 313 kW, realizată de Vortek Industries Ltd. Din Vancouver, Columbia Britanică, Canada, în martie 1984.
Cel mai puternic curent electric
Cel mai puternic curent electric a fost generat de cercetătorii de la laboratorul Naţional Oak Ridge, SUA, în aprilie 1996. Ei au trimis un curent electric de 2 milioane A/cm3 printr-un cablu superconductor. Cablurile din instalaţiile casnice transportă un curent mai mic de 1000 A/cm3.
Cea mai mare centrală energetică solară
Din punct de vedere al capacităţii nominale, cea mai mare centrală energetică solară din lume este Harper Lake Site (LSP 8 & 9) din deşertul Mojave, California, SUA, condusă de UC Operating Services. Aceste două staţii solare de generare a electricităţii (SEGS) au o capacitate nominală de 160 MW (80 MW fiecare). Staţia acoperă o arie de 518 ha.
Cel mai mare generator de curent continuu
Cel mai mare generator de curent continuu, cu o capacitate de 51300 kW, a fost construit de Mitsubishi Electric pentru experimentele de fuziune nucleară. Instalat în mai 1995 la Institutul de Cercetare a Energiei Atomice din Japonia, el are 16,5 m lungime şi cântăreşte 353 tone.
Cea mai rapidă centrifugă
Cea mai mare viteză de rotaţie atinsă vreodată de o centrifugă este de 7250 km/h şi a fost realizată de o bară de fibre de carbon de 15,2 cm care se rotea în vid la Universitatea Birmingham, Mare Britanie, în 1975. Ultracentrifugele au fost inventate de chimistul suedez Theodor Svedberg, în 1923, şi sunt folosite pentru a separa amestecurile de substanţe organice. Pentru creşterea vitezei, frecarea este redusă prin susţinerea rotorului într-un câmp magnetic şi capsularea lui în vid.
Cea mai fină balanţă
Microbalanţa Sartorius, modelul 4108, fabricată la Gottingen, Germania, poate cântări obiecte de până la 0,5 g cu o acurateţe de 0,01 g, sau 1 X 10-8 g, echivalent cu puţin mai mult decât 1/60 din greutatea cernelii folosite pentru a tipării un punct pe această pagină.
Cea mai fină tăietură
În iunie 1983 s-a raportat că microtomul rotativ cu diamant al microscopului electronic de la Laboratorul Naţional Lawrence Livermore din California, SUA, a tăiat pe lungime un fir de păr, de 3000 de ori.
Cele mai lungi eclipse
Cea mai lungă eclipsă solară posibilă este de 7 min 31 s. Cea mai lungă eclipsă din vremea noastră a durat 7 min 8 s şi a avut loc la vest de Filipine în 1955, iar una ce va dura 7 min 29 s este aşteptată să aibă loc în mijlocul Atlanticului în 2186. Cea mai lungă eclipsă lunară posibilă este de 1 h 47 min – aceasta va fi vizibilă de pe coasta de vest a Americii de Nord în 16 iulie 2000.
Cel mai rapid semnal
În 1996, o echipă de fizicieni de la universitate din Koln, Germania, a anunţat că a reuşit ceea ce teoria specială a relativităţii a lui Einstein considera că este imposibil – a trimis un semnal cu o viteză mai mare ca a luminii. Semnalul reprezenta o porţiune din a 40-a simfonie a lui Mozart, trimis pentru a confirma rezultatele unui experiment prealabil în care microundele erau împărţite în două, o parte fiind trimisă printr-un filtru special şi cealaltă prin aer. Amândouă ar fi trebuit să călătorească cu viteza luminii, însă s-a demonstrat că microundele trimise prin filtru călătoresc de 4,7 ori mai repede decât cele trimise prin aer.
Prima maşină cu efect de levitaţie asupra unei fiinţe vii
Doctorul Andre Geim şi colegii săi de la Universitatea Nijmegen, Amsterdam, Olanda, au folosit un magnet superconductor pentru a ridica în aer o broască vie, experiment făcut în 1997, şi repetat cu peşti şi cosaşi.
Prima teleportare

Cercetătorii conduşi de Anton Zeilinger, de la universitate din Innsbruck, Austria, au teleportat un foton (o particulă de lumină). Proprietăţile fizice ale fotonului au fost transferate instantaneu unui alt foton, fără vreo legătură sau comunicare cu primul. Experimentul necesită 3 fotoni – originalul şi o pereche de fotoni “înlănţuiţi”, ale căror proprietăţi cuantice (sau spini) sunt complementare. Când se măsoară spinul fotonului original şi cel al unuia dintre ceilalţi doi, al treilea capătă acelaşi spin ca primul. Interesul populaţiei pentru principiul teleportării a fost suscitat pentru prima oară în anii ’60 de serialul SF de televiziune Star Trek.